marți, 25 septembrie 2012

Povestea Ioanei. Finalul.



Dracii si ingerii isi purtau razboaiele in lumea Ioanei. Facea eforturi supraomenesti sa pastreze aparentele si sa nu tradeze secretul sufletului ei. Ioana risca de acum sa fie considerata nebuna.Era constienta de gravitatea experientei pe care o traieste insa era captiva in lumea viselor pe care singura si le creea. Avea nevoie de un surogat al fericirii in lipsa existentei celei reale.
Speriata de ceea ce i se intampa Ioana hotaraste sa plece cateva zile la Cluj. Singura, sa revada locurile copilarie, sa-si revada vechile prietene, sa uite. Dar inainte de a pleca mai trebuia sa reuseasca sa iasa din aglomeratia din Bucuresti cu semafoare prost reglate, cu oameni agitati,inghesuiala, claxoane si… un telefon: Un numar necunoscut. Un numar. O voce.Un accent din ardeal. Un tip care se recomanda George.
Ioana simtea cum inima ii sare din piept de emotie. Aglomeratia si masinile si oamenii si chipurile celor din jur, copaci si cladirile, totul se invartea presand si explodand in stomacul Ioanei omorand fluturii care zburau haotic paralizandu-i picioarele si intregul ei corp.
–Astazi e ziua nuntii mele Ioana.  Ma casatoresc cu alcineva chiar daca stiu ca tu ar fi trebuit sa fii aleasa. Ma voi casatori si voi trai in rutina vietii de zi cu zi, sperand ca in alta viata voi putea avea parte de fericirea la care am visat. Am crezut ca e bine sa stii. De astazi nu te voi mai suna. Ma voi casatori iar pentru tine de astazi voi fi mort. Fii fericita in lumea ta. La ora 14, la La Catedrala Adormirea Maicii Domnului, voi jura credinta unei fiinte pe care sper sa pot sa o iubesc. Adio.
Milioane de cai putere, precizii si abilitati dumnezeiesti, incruntare si disperare, toate concentreaza spre dorinta Ioanei de a ajunge pana la ora 14 in Cluj. Spiritul si tenica lucreaza de acum, imbinandu-se in ritmul sacadat al pistoanelor care urlau dorinta de a-si depasi conditia, de a fi in slujba dorintei de viata si de moarte, in slujba disperarii care implora divinitatea sa tina timpul in loc pentru a putea parcurge distanta ce o despartea de fiinta iubita.
In Biserica lumina este difuza iar umbrele se joaca copilareste pe pereti, peste icoane pictate bizantin cu chipuri de ingeri si sfinti. Sunt prezenti oameni multi care stau impietriti si asculta vocea puterica, a unui preot, care rasuna in linistea catedralei. Doar pasii Ioanei se aud rasunand la cote asurzitoare si intorcand spre ei privirile celor care pana acum completau peisajul numai pentru decor. Ingerii si sfintii si oamenii si scenele biblice pictate pe pereti incep sa sopteasca cuvinte neintelese, sa  se agite si sa se foiasca, sa arte spre ea, spre unica fiinta din lume care in viziunea lor nu ar fi trebuit sa fie acolo in acel moment.
Dupa o vesnicie de drum Ioana ajunge in fata altarului iar de acolo il vede pe George.
George este un inger cobarat din picturile lui  Michelangelo Buonarroti in Biserica Fecioarei din Cluj. Costumul de ginere si chipul sau blond si mai ales privirea uimita de prezenta Ioanei in acel moment il face sa devina regretul de moarte al Ioanei. Nu il priveste mai mult de o secunda apoi se aseza in genunchi in fata Sfintei Fecioare. Sta ingenuncheata acolo si isi plange destinul si viata de care nu mai poate avea parte nici macar asa cum a fost pana acum. Plange incet in linistea sparta de vocea preotului: Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca lacov, umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu.
George este pus acum in fata unei mari alegeri. El este cel care poate in aceasta secunda sa faca ceea ce ea nu a putut face pentru implinirea lor sufleteasca.
O vede pe Ioana in intunericul bisericii stand in fata altarului, in dreptul icoanei. Ioana nu mai are chip nici forma si nici nu este sigur ca mai exista. Oamenii si florile si lumanarile si cartile si cununiile de pe masa ii confirma ca nu poate fi adevarat, ca este o naluca, o vedenie,ca mintea ii joaca feste pentru ca nu poate fi adevarat.
Ioana se simte pierduta iar biserica se intuneca si mai tare iar vocile tac intr-o liniste apasatoare , intr-un intuneric asa cum numai in sufletul ei se mai poate gasi. De acum nu mai stie daca mai este in viata sau nu. Doar chipul fecioarei mai reuseste sa il vada privind-o bland, intelegandu-i parca suferinta.
Dupa un timp, in linistea de mormant  se aud pasi hotarati, calcand apasat, apropiindu-se de ea. Ingenuncheaza alaturi si o imbratiseaza sarutandu-i chipul plans. Ioana si George plang stand in genunchi unul in fata celuilat, imbratisati ca niste copii, regasiti dupa o vesnicie de cautari. De-acum nu va mai fi nevoie sa vorbeasca ore la telefon. Icoana fecioarei ii priveste bland intelegandu-le parca suferinta.
the end.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu