marți, 25 septembrie 2012

Povestea Daliei


Sunt lucruri pe care ti le amintesti ca si cum tocmai s-au intamplat.Iti amintesti ce simteai,cat era de cald,mirosul acelei secunde si tremurul vocii celui de langa tine chiar daca sunt ani trecuti de-atunci, alteori iti amintest foarte vag iar alte ori deloc intamplari petrecute cu doar cateva zile in urma.
Ultimii doi ani de liceu au avut o aroma aparte pentru mine poate si pentru ca intrasem intr-un colectiv in care ma regaseam poate si pentru ca incepeam sa iubesc, poate si pentru ca perioada coincidea cu momentul in care incepea usor usor sa-mi cada puful si sa inceapa timid sa-mi creasca varful penelor ce urmau sa contureze forma aripilor cu care sa pot zbura in viata.
Cele 10 minute ale fiecarei pauze le petreceam in capatul holului de la etajul trei,fumand palmat impreuna cu gasca facind complimente nesarate colegelor care ne intorceau spatele ostentativ, sperand ca si data viitoare cand vor trece sa fie remarcate de baietii din capul holului.
E uimitor cum de puteam sa fim atat de fericiti acolo in holul lung cu clase de-o parte si de alta,vopsit in crem pana la nivelul umarului , mai sus varuit in alb,iar in capete cu ferestre uriase pe care intra lumina de asa fel incat puteai delimita razele soarelui in intuneric prin praful ridicat de elevii ce alergau cu sau fara motiv sau prin fumul de tigara ce se strangea ca un nor in jurul nostru,de nu-mi imaginez nici acum daca profesorii ne lasau sau chiar nu observau ca noi fumam pauza de pauza in capul holului langa WC.
Acolo,in micul univers de la fereastra ne simteam mici Prometei fiecare avind in mina bucatele de foc ce fumegau in norisori ce cresteau si impreuna cu ei si gradul nostru de importanta.
Unul din colegii mei de grup era Victor.Spre diferenta de noi avea un fel aparte de a fi,o timiditate ce-l facea special.Asta se adauga la aspectul sau fizic pe care atunci nu-l remarcam dar de care acum imi dau seama.Era un baiat inalt cu parul saten spre blond tuns scurt cu freza usor intr-o parte,avea o alunita pe obrazul stang si cel mai mult se facea remarcat prin faptul ca era rarait.
Sociabil respectuos dar fara sa se dea deoparte de la aventura astfel incat era prezent la cele mai multe dracii pe care le faceam.
De cand l-am cunoscut Victor a fost prietenul Daliei.Nu-i placea sa vorbeasca despre asta si nici nu permitea glume pe seama ei.Nu concepea nici sa priveasca alta fata,si o iubea pana la gelozie.Ba chiar o data a apelat la ajutorul nostru pentru a indeparta din preajma ei un pretendent mai insistent.
Impreuna veneau la scoala si se asteptau reciproc daca unul termina programul mai devreme.Seara tot impreuna ieseau la bancuta pe care ne strangeam pentru a spune bancuri sau a povestii din timpul zilei printe ocheade cu fetele ce ne refuzau aproape de fiecare data invitatia la o plimbare in doi pe jos sau pe cadrul bicicletei,dar care iti stateau tot timpul in drum atunci cand omiteai cateva zile consecutiv sa lansezi o astfel de invitatie.
O lasa din brate doar cand organizam o expeditie la furat cirese sau struguri sau caise din curtile vecinilor in functie de anotimp pentru a ne intoarce cu sanurile pline de fructe cu care sa servim fetele care ne admirau actul de curaj.
Chiar si cand jucam fotbal Dalia era pe margine si spera sau suferea pentru victoriile si infrangerile lui.Erau daca vrei perceputi ca androginul,ca suflete pereche ce s-au intalnit fara se se caute prea mult ca o atractie magnetica a destinului care le datea fericirea implinirii si de care erau constienti bucurandu-se maxim de fiecare secunda ca si cum ar fi fost ultima.
Altfel Dalia era o tipa usor timida as putea spune care nu socializa oricum insa dupa ce ajungeai sa spargi bariera pe care o impunea de obicei gaseai o fata deschisa,vesela,cu multa pofta de viata ce radea zgomotos si placut la auz si cu o inocenta copilareasca in glas.Nu era genul de fata maturizata precoce dar formele ei incepusera sa prinda contur,trupul ei se transforma vizibil din copila neglijabila in domnisoara demna de luat in seama de orice barbat indiferent de varsta.In egala masura ne trezeam pierduti holbandu-ne la ea noi cei mici,dar si cei mai varstinici care nu se puteau abtine sa nu faca remarca pe care orice tanara incepe sa o auda de la o varsta :-Mai dar ce-ai crescut in ultimul timp !
Doar ca anii au trecut,iar dupa petrcerea de sfarsit de liceu,de despartire careia noi ii spuneam banket fiecare si-a urmat cursul destinului,unii pe la facultati altii au inceput sa-si gaseasca de lucru,iar gasca sa aiba noi membrii care sa continue traditiile de furat cirese si struguri si caise,iar noi sa ne intalnim din ce in ce mai rar apoi deloc si mai aflam de la cunoscuti sau de la parinti cate ceva unul despre altul.
Si cum vestile bune nu sunt mediatizate,tot ce mai auzeam era cine a mai repetat un an la facultate,cine a mai fost dat afara de la servici,micile certuri barfe chiar mai acide,insa despre Victor si Dalia nu mai auzeam nimic.Iar cand intrebam pe cate cineva ce mai face Victor,raspusul era constant acelasi.E cu Dalia.
Asta pina la un moment.Cand toti am fost socati sa aflam ca Victor e bolnav de o boala rara.Dupa investigatii medicale de mai multe luni am avut si certitudinea trista si fatala.Victor chiar era bolnav de o boala incurabila pentru care medicina nu are prea multe solutii si care se numeste Lupus.O boala in care organismul se distruge singur.Tot tratamentul consta in calmante care sa-i usureze existenta in ultimele clipe de viata.
Sunt constient ca toti suntem datori c-o moarte dar cand stii ca este atat de aproape,ca nu este nici o speranta,si ca asta iti mai provoaca si durere fizica lucrurile se complica si mai mult.Poate acum ne-am mai obisnuit cu ideea mortii si o acceptam ca facand parte din viata,dar atunci la nici 20 de ani cand esti pus in fata ideii ca unul din ai tai,ca unul la fel ca tine urmeaza sa moara fara sa poti face ceva pentru el simti un sentiment de frica si de ura,de nedreptate,simti nevoia sa te revolti impotriva a ce inca nu puteai intelege,si-n minte iti urla tot timpul aceeasi intrebare:De ce? Doamne de ce?
Stiu cat de puternic a fost socul pentru mine,mi-am simtit propria suferinta care a lasat cicatrice adinca in sufletul meu am vazut pentru prima data lacrimi in ochii prietenilor mei dar niciodata nu voi putea intelege ce a fost in sufletul Daliei.
Suferinta a fost destul de intensa pentru Victor care in scurt timp,de-abia cand ne obisnuisem cu ideea ca e bolnav a murit.
Gata.A murit.Victor nu mai exista.In amintirea noastra e viu,alearga iubeste si rade.In realitate nu mai este.Sau ti-l poti imagina la patru metrii sub pamint descompunindu-se usor apoi ramininind doar un schelet sortit uitarii.
Nu am avut puterea sa merg la inmormintare cum nu am mai avut puterea sa schimb vreo vorba de atunci cu Dalia.
O vedeam insa trecand in fiecare seara la cimitir cu luminari si flori in mana imbracata in negru,cu ochii plansi ceea ce-i datea o un aer de inocenta si de feminitate aparte.
La inceput prezenta ei fugitiva uneori singura,alteori impreuna cu mama lui Victor ne misca dar cu timpul a inceput sa faca parte din cotidian si toata lumea se obisnuise fara sa mai puna intrebari despre naluca imbracata in negru ce trecea in fiecare seara la cimitir.Iar grijile si problemele noastre a celor ce continuam lupta ce se numeste viata a facut ca o data cu Victor sa o uitam si pe Dalia,despre care la inceput am crezut ca se va resemna,apoi ca se va calugarii,dar indiferent de asteptarile noastre ea continua sa mearga sera de seara din ce in ce mai slabita indiferent de anotimp cu luminari si flori la mormintul lui Victor.
O perioada povestea asta aici a avut finalul pentru mine,mai mult,era grupata la acele amintiri pe care le-ai trait dar refuzi sa le constientizezi,pe care de cate ori iti vin in minte accidental le ignori ca si cum nu ar fi fost niciodata,acele amintiri pe care pur si simplu te staduiesti sa le stergi din amintire de teama suferintei ce-ti provoaca sau si mai rau de teama de a nu-si lasa amprenta pe tine,pe felul tau de-a fi.
Nu stiu cat sa fi trecut,luni poate ani pana cand m-am intalnit la banca la randul unde se plateste factura telefonului mobil cu tatal lui Victor.Nu cred ca i-am stiut vreodata numele si nici nu vorbisem mai mult de buna ziua vreodata cu el insa acum eram unul linga altul la rand si dupa ce ne-am salutat inevitabil am schimbat doua amabilitati despre ce mai fac,despre vreme si neorganizarea bancii ce creeaza randuri la care se pierde timp si multe alte lucruri marunte. Avea de plata trei facturi a lui a sotiei si…..A lui Victor.
In toata aceasta perioda tatal lui ii platea factura de mobil ca si cum nimic nu se intamplase.Luna de luna omul acesta refuza sa accepte realitatea intr-un fel mai aparte decat noi ceilalti,nu refuzand sa se gandeasca ci refuzand sa accepte realitatea,refuzand sa intrerupa factura,refuzind ideea inexistentei celei mai dragi persoane ,a fiului sau.A lui Victor.
In felul acesta oricine ar fi sunat pe numarul acela ar fi auzit mesajul robotului ce spune ca abonatul nu poate fi contactat.Daca ar fi incetat plata facturii dupa o perioada mesajul s-ar fi schimbat in abonatul nu exista.Iar tatal asta refuza sa accepte,si pentru asta platea tributul lunar pentru ca acea voce din telefon si poate ca acea voce din sufletul lui sa nu indrazneasca vreodata sa spuna ca Victor nu exista.
E ciudat sa vezi cate forme poate avea ideea nemuriri pe care toti o gindim in diverse forme,de la vocea preotului ce se roaga pentru vesnica pomenire,la vocea criticilor ce-ti tin vesnica memoria ta si creatiei tale,vocea orcarui ce-ti citeste numele sapat in piatra sau scrijelit pe copaci,pina la vocea unui robot care trebuie sa spuna orice altceva dacat ca nu exista.
Deabia dupa ce esti martor la o asa manifestare a durerii incepi sa ai mustrari de constinta nu pentru cel ce tocmai l-ai vazut ci pentru tot ce ai putut gandi in momentele de slabiciune in care nu mai ai puterea sa lupti si gandesti sa-ti iei adio de la viata si astfel sa-ti curmi suferinta sau neputiinta fara sa-ti pese de cei din jur fara sa te gindesti o secunda la repercursiunile ce macina in jur pe cei ce ramin si pentru care viata ce le ramine nu va mai fi absolut nicidata la fel.
Nu multi din colegi mei au avut puterea sa ma creada cand le povesteam istorioara asta dar o acceptau ca pe o poveste trista,mai cuseama ca multi dintre ei aveau alte povesti cu parinti ce si-ai abandonat sau violat copii,cu vecini sau cunostinte ce foloseau fara opreliste expresii de genul eu te-am facut eu te omor,sau care aveau ratiuni de genul sa fac mai multii copii in caz de moare vre-unul sa mai ramin cu ceilalti,sau de colegi de-ai nostrii chiar,plecati de la paisprezece ani de acasa si care nu au mai luat legatura cu parintii de-atunci si carora probabil nu le pasa daca fii lor o duc bine sau nu si nici daca mai sunt in viata.
Le toleram neincrederea,insa pentru mine raminea una din povestile adevarate de o mare tristete pe care si eu dupa cateva zile am inceput sa o uit.
Cu aceeasi colegi am mers in iarna ce a urmat la sky.E un fel de a spune,fiinca zapada se mai zarea sporadic pe alocuri.Asta pentru ca cerul s-a incapatanat sa nu ninga pina in ziua in care noi am plecat acasa,dar dornici de aventura cum eram nu era nici o problema atata timp cat alunecam pe namol sau smocuri de iarba fara sa ne pese ca distrugem echipamentul ba chiar asta era motivul distractie completat de costumele si fetele noastre minjite toate ca a unor copilasi ce nu vor in ruptul capului sa se joace altundeva decat in namol.
Cand esti plecat de acasa de multe ori se intampla sa zaresti chipul unor persoane care seamana cu cineva cunoscut iar aceasta iluzie sa te duca in eroare.Asa mi s-a intamplat mie atunci la munte cand intr-unul din reustautante am avut impresia ca-i vad stand la o masa pe Victor si Dalia. Pareau atat de fericiti impreuna incat radiau in tot localul acea stare de bine pe care doar fericirea dragostei implinite o poate oferi cuiva.Aveau o stare ce provoca invidia,si facea ca oricine ii vedea sa-si doreasca sa fie in locul lor.Toate aceste senzatii au durat o secunda pentru ca dupa aceea mi-am amintit ca Victor e mort,iar Dalia....ce o mai fi cu Dalia?
Dalia era cea cu care ne obisnuisem,un pic mai slabita imbracata in acelasi negru apasator,prezenta seara de seara pe acelasi traseu de acasa si pana la cimitir,cu lumanari in mana,uneori cu flori,cu figura trasa de plans,cu ochii tristi,naluca pe care nimeni nu o mai lua in seama si careia putini ii mai stiau povestea.
Am mai vazut-o o data dupa aceea intr-o zi ,de Paste cand toata lumea merge cu familia sa ia lumina de la biserica sa duca in case undeva in multime se afla si ea.Doua varstnice,ba nu doua babe, genul acela de cicalitoare si interesate de detalii ,care nu renunta foarte usor incercau sa ii tulbure linistea Daliei.
-Da ce mama esti fata tanara cat o sa o mai duci asa.Trebuie sa-ti faci si tu un viitor.Doliu este pentru noi babele.Ia sa pui mana sa te imbraci frumos,sa-ti luminezi fata si sa mai lasi si tu un baiat sa te cunoasca sa mai iesi si tu din casa altundeva decat prin cimitire.La noi e ovorba tu nu stii? Mortii cu mortii si vii cu vii!
O singura privire a fost suficient sa le arunce Dalia pentru a le face sa taca definitiv.O singura privire pe care am avut ocazia sa o vad.Ma intreb cum de doar au tacut si nu au murit instantaneu cele doua babute la o asa privire.Chipul ei odata frumos a concentrat atunci in ochii aceea toata ura lumii,toata ura,data de imperfectiununea creatiei,toata ura lasata pe pamant pe care ea o acumulase in suflet,dupa pierderea a tot ce a avut mai drag. Privirea aceea o voi avea in minte toata viata.De cate ori privesc sau sunt privit urat,in minte mi se suprapune asupra realului,clipa aceea in care am vazut privirea Daliei.Alteori imi apare in vise privirea aceea a unei fiinte pentru care nu am putut face niciodata nimic.Pentru ca o singura data a fost nevoie sa fac ceva si...nu am fost in stare.
Poate au trecut trei sau patru ani de cand o vazusem la biserica pe Dalia si poate ca erau cinci sau sase ani de cand Victor trecuse in nefiinta cand linistea liniara a vietii mele a fost intrerupta de sunetul unui telefon. Era Liviu varul Daliei care locuia vis-a vis de ea.Ma mai sunase cu catva timp in urma sa-i obtin niste formulare de cerere pentru a obtine fonduri europene in agricultura insa eu uitasem de el iar telefonul mi-a cazut ca o piatra pe picior amintindu-mi ca iar par neserios din cauza starii mele superficiale de a fi.De data asta insa era altceva,ma sunase sa-mi ceara ajutorul,Dalia era internata in spital si intampinau anumite greutati.Am condus cat am putut de repede pana la el,l-am luat si am fugit la spital.Doctorii se priveau unii pe altii ridicand din umeri pentru ca nu stiau ce diagnostic sa-i puna Daliei.Am completat rapid o cerere pentru a ni se pune la dispozitie o masina utilata medical pentru a ajunge la un spital mai bun in capitala .Cel mai repede puteam primi o masina in jumatate de ora.Am preferat sa nu mai asteptam si am luat-o pe Dalia cu masina mea.Tot drumul pana la Bucuresti Dalia in ciuda suferintei ce ii macina trupul parea fericita.Liviu zicea ca a inebunit,si mama ei inclina sa creada asta si ne sugera sa rugam medicii sa verifice daca nu i-a plesnit vre-un vas de sange la cap.Nu voia sa vorbeasca cu noi,iar geamatul de suferinta suna ca un cantecel,un cantec de dragoste,un cantec plinde fericire.Ajunsi la spitalul din capitala au urmat investigatiile.O mai vedeam pe targa trecand de la un medic la altul fara a mai avea control,privind in gol uneori,alteori cu ochii inchisi,sau plansi dar de fiecare data cu aceeasi expresie fericita si mormaind incet acelasi cantec pe care-l auzisem mai devreme in masina.In doar doua ore dupa ce am ajuns la spital Dalia a murit.In ciuda tehnicii de ultima generatie medici nu au putut stabili un diagnostic.Au sugerat vazand organismul foarte slabit ca este posibil ca decesul sa fi survenit prin infometare.Dalia a murit fara diagnostic stiintific dar eu sunt convins ca a murit de dorul lui Victor.Sunt convins ca asta se ruga de fiecare data iar dorinta i-a fost auzita de Dumnezeu.Sunt convins ca asta ii promitea in fiecare seara lui Victor la mormant si s-a tinut de cuvant.Sunt convins ca stia ca se va intampla asta iar fericirea de pe chipul ei era cea de dinaintea reaintalniri cu Victor dupa mai multi ani de suferinta.Iar cantecul acela.....cantecul unui om fericit sa moara nu se poate descrie in cuvinte insa eu l-am auzit si imi mai suna uneori in minte.
Daca moartea Daliei poate fi privita din anumite privinte si alfel decat o tristete ceea ce a urmat nu are nci o scuza.Din cauza presupusului diagnostic de deces in urma infometarii,reprezentantii Biserici Ortodoxe au stabilit ca sunt in fata unui caz de sinucidere si drept urmare au stabilit ca trupul neinsufletit al Daliei nu va putea fi depus in biserica si nici de slujba crestineasca nu va avea parte.Va fi tratata ca un sinucigas.Tot pelerinajul ei de ani prin biserici,toata viata ei fara de pacat de dupa moartea lui Victor nu mai are nici o importanta.Din cauza unui presupus diagnosnic Dalia va fi tratata ca un om care si-a luat sigur zilele.Nu am putut intelege niciodata de ce biserica are aceasta atitudine fata de un suflet care din disperare,din suferinta nu mai poate suporta viata.Cu atat mai mult nu am putut intelege de ce sa aplice aceasta regula stupida Daliei.
Am incercat sa facem ceva.Am incercat sa vorbim cu preotul,sa-i explicam ca nu are dreptate si ca este o mare greseala ceea ce face.Ne-a trimis la superiorul sau de la care am primit acelasi raspuns.In disperare am incercat sa mergem in audienta la Patriarhul Biserici Ortodoxe Romane. Nu am putut intra in audienta in zia aceea.A doua zi era deja prea tarziu.A doua zi Dalia a fost inmormantata. Dupa ani de suferinta dragostea ei era in sfarsit implinita.Acum Dalia era impreuna cu Victor acolo in pamant,sau in cer,sau Dumnezeu stie unde ,insa sigur stiu ca suferinta lor luase sfarsit,iar daca suferinta nu mai este ce poate fi?
Si acum cand scriu aceste randuri sunt revoltat.Cum se poate ca biserica sa dea solutii seci la situatii care mai de care mai deosebite.Cum poate fara sa stie de ce acea fata a incetat din viata, sa nu-i acorde ultimul drept.Acela de a fi ingropat crestineste.Cum cand Dumnezeu insusi este iubire sa condamni o fata care a murit in numele iubiri?Inchei aici aceasta povestire dorind sa o las spre citire patriarhului,celui care a uitat ca inainte de toate Dumnezeu este iubire.Celui despre care nu stiu daca iubit vreodata om sau Dumnezeu .Celui ce conduce o biserica uitata in timp cu un limbaj uitat in timp .Celui ce se impotriveste intreruperii de sarcina dar nu face nimic pentru a promova contraceptia.Celui care nu asculta,nu ajuta si nu se afla langa sufletele celor care au nevoie.Lui celui care sta inchis intr-un palat intunecat imbracat ca o veioza fara sa ia contact cu lumea,fara sa-i pese de lacrimile care curg din suferinta in fata icoanelor din bisericile pe care le conduce.Celui care nu i-a pasat de Dalia si de miile de Dalii ce pang si care prin directivele sale nu ne-a permis sa o inmormantam pe Dalia crestineste pentru ca a trebuit sa respecte nu stiu ce norma ce nu e lasata nici de Dumnezeu si nici spre binele oamenilor nu este,ci doar o regula stupida.Celui ce nu a simtit niciodata ca dragostea-i cacat,si nici nu a iubit vrodata !
Nu insist sa ma credeti sau sa ma luati in seama.Mi-ar placea chiar sa spun ca este o poveste imaginata iar in felul asta sa-mi asum meritele naratiunii.Insa Dalia si Victir au existat iar povestea lor exista pretutindeni,important este sa deschizi ochii si sa o vezi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu