marți, 25 septembrie 2012

Metrou


O poveste mai soft,accesibila si virginelor,din ciclul Dragostea e cacat! Iar eu iubesc!
Cam lungutza dar este pentru publicat pe hartie,in plus eu sper sa va placa si astea...mai lungi!
Pana la o varsta fericirea avea gust de salata de fructe.De multe fructe exotice acoperite cu frisca fina si aromata,imbibate bine in alcool,servite seara pe o terasa pe malul marii,dintr-o cupa luxoasa de cristal.
Dupa,fericirea prinde alt gust,acela de crema de zahar ars,dulce fina si calduta,proaspata facuta in casa,servita din castronele stand relaxat si confortabil pe fotoliul tau din fata televizorului,de care nu te saturi si de care poti sa mai ceri strigand cat sa se auda pina in bucatarie:mai vreau o portie!
Totusi inainte de a fi barbati am fost copii si multi nu ne mai amintim de asta cu toate ca acea perioada a existat in viata noastra chit ca ne e rusine sa ne amintim de noi cei uratei cu vocea in devenire cu umbra de mustacioara ce nu putea fi nici rasa si nici etalata,perioada aceea de la 14 poate pana pe la 18,20 de ani,in care fericirea avea si ea un gust,acela al fructului parguit ce-l priveam peste gard in copacul vecinului la care nu ajungeai aproape niciodata si la care pofteai cu toata fiinta cu toate ca era brobonos si prafuit iar secunda in care ai fi muscat din fructul acela,secunda in care auzi paraitul si gura ti se umple de zeama ar fi fost cel mai fericit moment al vietii dupa care nu aveai nici o problema sa mori, cu toate ca la o asa realizare ti s-ar fi parut foarte firesc sa ti se ridice cel putin o statuie,insa pentru ca nimeni nu ar fi facut o asa cheltuiala aveai grija sa nu omiti vre-un amanunt in expunerea pe care o faceai de cate ori aveai ocazia fiecarui prieten de-al tau.
Cam pe la varsta asta eram cand lumea incepuse deja sa ma ia inseama iar eu eram foarte fericit ca insemn in sfarsit ceva pentru ceilalti si ca am responsabilitati ce ma onorau si care ma faceau sa dau tot ce am mai bun din mine pentru a ma ridica la inaltimea asteptarilor.
Abia terminasem liceul si aveam primul meu loc de munca la un ziar local,iar directorul publicatiei ma trimisese la un cotidian national pentru a invata meserie de la cei mai buni in domeniu la acea vreme.Neavand posibilitati financiare trebuia sa muncesc pentru a-mi putea continua studiile.
Perioda aceea in care eram singur printre straini fara sa am comunicare mai mult decat cea strict necesara cu cei din jur a fost deosebita pentru mine in a avea o mai buna cunoastere de sine,in a avea suficient timp pentru a-mi asculta gindurile,temerile,sperantele pentru a-mi putea construii strategii de lupta cu viata ce tocmai isi deschidea larg portile uriase catre mine si in fata carora ma simteam deosebit de mic si de neinsemnat.
Acum nu mai stiu daca a fost adevarat sau nu insa uneori momentele de visare se concretizeaza.Si nu asa cum poate ne-am dori ,caci de cele mai multe ori viata te ia pe nepregatite in cele mai ciudate locuri,in cele mai nepotrivite momente si daca nu esti atent,clipa la care ai visat o viata trece ca si cum nu ar fi fost si apoi mai e nevoie de o viata poate sau cine stie,pana la momentul cand sa revina,si in care sa-ti doresti sa fii pregatit.
Stiu sigur insa ca perioada aceea din viata este cea a iubirii sincere in care iubim asa,nu o persoana neaparat,iubim,ideea de iubire,iubim pentru ca sufletul nostru invata sa iubeasca si-si doreste asta si odata cu iubirea iubim tot ce presupune ea cu durerea in suflet si noptile nedormite cu simbolismul unei priviri, si framintarile neintelegerii unei fraze,iubim si gata.
Si asta ne da o stare anume de visare care se intrepatrunde perfect cu realitatea in care traim si o completeaza pe aceasta facind ca lumea cruda cu care tocmai dam piept sa para mai calma din cauza aromei de vis ce doar in mintea si sufletul nostru se afla.
Coboram, in statia de metrou de la universitate grabit ca de obicei si preocupat de ale mele fara sa vad si sa aud ce-i in jur sperand sa reusesc sa prind un tren cat mai repede cu care sa ajung la aviatorilor ca de acolo sa prind un soare cat mai bun pentru o fotografie pe care trebuia s-o fac in parc si cu care sa pot ilustra un reportaj ce trebuia sa apara a doua zi. Era o primavara timpurie cumva prin luna martie si destul de cald pentru acea perioda.Imi amintesc asta pentru ca eram imbracat destul de subtire, cu doar un hanorac si o pereche de blugi usor evazati destul de tociti cu toate ca blugii tociti inca nu erau la moda in acea perioada. In rest,mai aveam in spate un rucsac in care aveam tot strictul necesar unui debutant in ale meseriei dar cu pretentii de competitor.
Nesansa sau tocmai sansa poate a facut sa ajung cand trenul in directia mea de mers tocmai pleca.M-am resemnat cu ideea ca voi gasii cel putin un loc pe care sa ma asez in asteptarea urmatorului tren si tot plimbandu-ma prin statie si cautand un loc cat mai confirtabil am descoperit-o pe Ea. Vazusem, ca oricine altcineva destule fete pina in clipa aceea dar niciuna nu era ca Ea.Cu toate ca daca stau bine sa ma gindesc nu era tocmai extraordinar de frumoasa,dar avea acel ceva ce se plia perfect pe gusturile mele,era as spune rodul imaginatiei mele intruchipat in fata din fata mea,iar eu ma blocasem de admiratie sprijinit de o balustada.O priveam fara sa-mi cred ochilor ca o vad, ca Dumnezeu o crease fara macar ca eu sa I-o desriu,ca femeia visurilor mele,la care nu visasem inca niciodata exista si asteapta metroul in statie la universitate.Mai mult de-atat si ea ma privea la fel de fix de parca incerca sa-si aminteasca in ce fantezie m-a mai vazut iar privirile noastre stabileau o conexiune de rezonanta sufleteasca,un canal de comunicare nonverbala in care nimeni nu spunea nimic,ne priveam doar,iar sclipirile din ochii nostrii spuneau tot ce era nevoie ca pe o melodie divina in fata careia orice cuvant ar fi sunat ca o horcaiala ce spargea atmosfera creata de stelutele din ochii a doi tineri ce se privesc in statia de metrou.
E greu de spus cat timp starea aceasta a continuat sa existe, dar imaginatia scapata de sub control a inceput sa zburde nestingerita de mina cu Ea si sa viseze plimbari sub clar de luna spre linistea marii sau spre discoteci zgomotoase,sa rada din suflet si sa planga alaturi de Ea,s-o tina in brate stind nemiscati ore in sir,traite intr-o singura secunda sau alergand nebuneste spre nicaieri,certand-o si iubind-o totodata,furandu-I saruturi inocente sau traind ore de pasiune fierbinte,si visand alaturi de ea in vis ca in viata caci ce viata daca nu o visare continua?
Iar ea continua sa ma priveasca stind incremenita in acelasi loc in aceeasi pozitie fara sa clipeasca macar cu acelasi zimbet ce-I inobila chipul cu aceeasi privire ce nu se mai putea desprinde de privirea mea,si sa ma lase s-o visez in orice fel imaginatia mea,imaginatia unui pusti proaspat venit in viata o putea face.Scurtele momente de revenire la relitatea conventionala,nu ma impiedica sa revin rapid in lumea proaspat construita pe bazele solide a doua priviri ce se blocasera una spre cealalta alimentand cu energia divina a dorintei si a iubirii nebunia visarii.
Uneori coincidentele sunt atat de mari incat nu poti crede alceva decat ca divinitatea le areanjeaza cu mare atentie,sau ca din contra divinitatea a scapat haosul de sub control iar el incepe sa se aseze ordonat conform dorintelor noastre.Spun asta pentru ca la un moment dat am inceput sa aud cum in statia de metrou se raspandesc larg acordurile unor melodii calme,usor triste pe care niste tineri studenti le cantau la nai si chitara si nu mai stiu daca mi se intampla cu adevarat asta sau chitarele sufletului meu incepuse sa cante.
Ba chiar o orchestra intreaga auzeam in timp ce zburam impreuna cu ea intr-o metamorfoza ce ne unea si ne transforma in unul,iar basul orchestrei avea un ecou infundat,un ecou care imi amintea de ceva omenesc.
Pana sa-mi dau seama despre ce e vorba intorc capul si constat ca sunetul era al metroului care ajunsese in statie.
Raman blocat cu mana stransa de balustrada de care ma sprijineam fara sa fiu in stare sa fac sau sa spun ceva cu privirea atintita in continuare la Ea.
Porneste usor spre intrarea metroului privindu-ma in continuare,se urca in tren si se opreste in usa.Aud vocea robotului care anunta faptul ca usile se vor inchide,dar inainte ca asta sa se intample,Ea imi zimbeste trist si-mi spune ADIO !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu