marți, 25 septembrie 2012

Lumi suprapuse



Podul acela facea legatura intre fostul palat, care acum a devenit muzeu, si gradina publica de odinioara, acum parcul central. Era reperul existentei orasului Campid. Sub podul inalt un lac secular aduna experiente si povestile oamenilor, ratelor si lebedelor, sau a broscutelor si a pestilor care traiau in armonie in lac. Acolo o aducea Omega pe iubita lui cand avea chef de povesti. Palatul sunt eu, spunea el impunator stand in capatul podului, iar tu esti gradina cu flori, printesa mea, consoarta vieti mele. Si alergau pana cand oboseau dar nu voiau sa plece, asa ca se asezau pe un fier ciudat in forma de cruce, asezat la marginea podului inalt, iar ea privea curioasa palatul si el ii povestea istoria sa incarcata de evenimente, de la constructia lui si pana in ziua de azi. Era fascinat de arhitectura cladirii si de aromonizarea sa cu podul si cu parcul si simtea ca este din alta lume in care el isi dorea sa fi trait. Abia seara tarziu se urcau in masina si plecau catre casele lor.
Undeva la margine unui parc vechi , cu multe flori, un pod facea legatura cu o vechitura de cladire uriasa, probabil scoasa din uz. De pe podul acela se vedea superb apa si nuferi si lebdele gratioase, in lacul acela care ar fi trebuit modernizat cumva, dar nu sunt fonduri si primaria orasului Campid nu il avea in prioritati. Gamma statea privind nemiscat ore in sir la apa aceea care il linistea si il facea sa gandeasca la lucruri frumoase. Iubita lui nu era la fel incantata ca el, dar il insotea acolo fara sa se plictiseasca, fiind fericita sa ii fie alaturi in momentele lui de liniste si de visare. Dupa un timp se asezau la marginea podului pe un fier iesit din beton in forma de cruce, pe bratele careia se asezau si priveau cerul, continuand sa se vorbeasca despre iubireacopilarie lor. Cand soarele dupamiezii incepea sa arda puteric se urcau pe biciclete si fugeau la bazinul de inot unde se racoreau de caldura si de vise.
Joi este cursa de atletism in care cel mai bun alergator din Campid va obtine o bursa de studii in capitala tarii. Beta nu mai are liniste si impreuna cu iubita lui, care il insoteste pe role, alearga in fiecare dimineata pe racoare pentru a putea fi apt de a castiga celebra cursa. Ea stie sigur ca nu va fi catigator dar nu vrea sa-i darame visul. Sau poate ca ea nu isi doreste sa castige, pentru ca in felul acesta o va lasa singura aici, iar el va pleca sa isi urmeze himerele. Alearga prin parcul vechi, plin cu flori frumoase, de toate culorile asezate in forme diverse, pe diverse marimi. In fiecare luna parcul are alte flori asa incat nu te plictisesti niciodata prin el. Ba chiar daca nu treci pe acolo o vreme risti sa nu recunosti zona din cauza schimbarilor pe care divresitatea coloristica o provoaca. Nu ar putea sa plece cu el in capitala si sa sa isi paraseasca orasul si parcul acesta pe care il iubeste nespus. Alergarea de dimineata are traseul prin parc, pe un pod inalt, apoi in jurul unei cladiri uriase, si iar inapoi pana cand simt ca soarele a rasarit. In dimineata aceasta Beta  incearca sa isi depaseasca propriul record si in ciuda oboseli care pune stapanire pe trupul lui forteaza peste limitele omenesti. A trecut de multe ori pe aici dar niciodata nu a vazut ca podul are  ceva ce il face sa semene in egala masura cu parcul dar si cu caldirea aceea stranie din spatele lui. Priveste in urma si se impiedica de un fier in forma de cruce ce iese din sfalt la margine podului. Simte cum flacari de ciuda ii umple sufletul suferind. Nu va mai putea participa la cursa pentru care se antreneaza de saptamani intregi. Sangele curge puternic si din tricoul pe care si-l rupe isi face o fasa. Ea incearca sa il ajute. Important  e sa se vindece acum . Poate va alerga la cursa din celalat an.
Pe balustrada unui pod inalt, plina de lacrimile iubiri neimplinite, Alfa isi plange soarta care acum a ajuns la final . Saracia copilariei, apoi stigmaul societatii, si acum vestea ca parintii lui nu ii mai permit sa se intalneasca cu ea, o fac sa nu isi mai doreasca sa rataceasca mai mult pe acest pamant. Isi ia adio de la cer, de la flori,de la cladirea aceea enorma care apasa orasul Campid, de la pasari si de la ea. Nu are prieteni, parintii ei sunt la ceruri iar singura persoana pe care o iubea pe lume, astazi a parasit-o definitiv. Se va arunca in lac in dimineata  aceasta, sa fie hrana pestilor si pasarilor sa se uite de ea si de suferintele ei. Va zbura ca o pasare pana jos apoi iarasi va zbura la ceruri si de acolo unde va vrea Dumnezeu. Nu va mai sti nimeni de ea iar oamenii vor privi lacul si pasarile si pesti fara sa aibe idee de existenta ei efemera si plina de durere. Atat.
Un om de bine, la cateva zile a sudat un fier in forma de cruce pe care nu a scris nimic. L-a prins in beton la margine podului in memoria unei fete al carui nume nu l-a cunoscut dar de care se vorbeste sa s-a sinucis din dragoste pe podul ce face legatura parcului cu fostul palat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu