marți, 25 septembrie 2012

Eva


In copilarie verile durau cam cat pentru patru, cinci ani. Acum, abia mai observ cand este vara si cand iarna.Singura diferenta este ca inlocuiesc camasa sau tricoul cu un pulover,si in plus mai iau pe mine o haina. Iar trecerea se face treptat, in asa fel incat nici nu observ. De cate ori ma opresc si intreb ce zi e astazi, raspunsul este invariabil acelasi: Vineri. Iar e vineri? Intreb fara sa-mi dau seama cand a mai trecut o saptamana in care nu am reusit sa realizez tot ce mi-am propus.
Cu prietenii ma mai intalnesc de doua-trei ori pe an, iar a treia oara o fac pentru a planifica cum sa petrecem de Revelion si pentru a ajunge la trista concluzie ca: A mai trecut un an.
Iar o noapte pierduta acum se recupereaza int-o saptamina de somn. Ce e bine, e ca de la o varsta nu mai crestem si astfel nu mai avem repere fizice care sa ne demonstreze trecerea timpului, iar pina incepem sa lasam cearcane si burti, sa ne albeasca parul si sa ne inchilozeze spatele, chiar ne simtim nemuritori. Doar copiii nostrii sau ai cunoscutilor care se dezvolta in viziunea noastra extraordinar de repede, ne mai amintesc ca timpul trece si trece in defavoarea noastra si ca oricat refuzam sa credem sau sa acceptam totul are un sfarsit.
Dar in copilarie verile durau cam cat pentru patru cinci ani. Si zilele erau incredibil de lungi si de lipsite de griji incat aveam timp sa fac orice imi propuneam inpreuna cu gashca, cu care colindam ore in sir padurile din preajma Bucurestiului si baltile, si zonele industriale si blocurile in constructie, discutand destre cate-n luna si-n stele,, iar cand spun asta nu o fac metaforic pentru ca noi chiar discutam despre luna si astre,despre divinitate si despre tot ce se poate discuta real sau abstract, iar serile nu simteam pic de oboseala si de foarte multe ori ne prindeau diminetile in discutii despre tot ce ni se parea curios. Sau daca eram acasa citind din te miri ce ni se parea iesit din comun la varsta adolescentei ,un lucru bun de altfel daca ne gindim ca de fapt asa descopeream lumea in care urma mai tarziu sa traim la modul concret, lume plina de tabuuri, de probleme, de dulci rautati si ambitii care coloreaza peisajul vietii de zi cu zi.
Atunci am aflat despre cate forme poate avea divinitatea in sufletele si in viziunea oamenilor si poate ca acea aventura prin mituri si religii m-a facut sa acumulez suficiente argumente pentru a devenii ulterior un crestin convins.
Atunci am aflat despre mitologia antica in care nu exista rau ci doar mai multe feluri de bine in functie de pretentiile zeilor,despre religiile asiaticilor in care lupta e doar un fel de viata, sau in care se sustine ca spiritul se poate detasa de corp,sau ca exercitiile fizice si puterea de concentrare poate duce la performante ce sfideaza legile fizici sau ale anatomiei .Am mai aflat ca sunt mentori religiosi ce doresc sa unifice toate religiile, religii ce permit poligamia si tot soiul de ciudatenii in care oamenii chiar pot crede cu devotament, cum ar fi o religie in care cel mai bun lucru pe care il poti face e sa fumezi si sa bei cafea, sau alta in care chiar sa iti bei urina toate de aici pina la scientologie si alte religii stiintifico-fantastice cu extraterestrii si tot ce presupune asta, toate ne erau comune noua in general, mie in special, teme pe care scriitorii rusi sau latini-americani le aveau drept subiecte .Asta ne preocupa in toate discutiile din traseele de zi dar in special in cele de noaptea tarziu, in care ne minunam sau incercam sa intelegem ce ratiune poate face ca oamenii sa creada in asa ceva. Astea pe langa polemicile legate de doctrina crestina ce ne erau nelipsite in serile lungi cum sigur nu voi mai trai niciodata.
Una din verile astea de poveste a fost in vacanta dintre anul trei si anul patru de liceu in care ne pregateam sa mergem in tabara la mare, la Costinesti. La acel Costinesti care atunci avea o puritate specifica, in care comercialismul si orientalismul inca nu patrunsese iar nebunia tineretii era la ea acasa. Eram nerabdatori sa ajungem in casutele de lemn sau de piatra in care singurul confort era acela al libertatii metafizice, la care se adauga libertate de obligatii,libertatea de acasa,libertatea de a sta goi,libertate pe care o puteai simti doar pe malul marii si din toate statiunile cel mai bine o puteai simti in Costinesti.
Imi faceam bagajele pentru ca a doua zi urma sa evadam in lumea asta de vis, cand aud ca unul din prieteni ma striga nerabdator sa ies din casa. Deschid fereastra camerei mele si-l aud strgand: Andreeeei,vino repede ca am ceva interesant pentru tine,sigur iti va placea!
La o asa oferta nu astepti sa te mai roage si a doua oara si exact asa cum ma aflam ies repede sa vad motivul de uimire.
Exact in dreptul locuintei mele, vis-a-vis, linga o bancuta pe care erau cateva batranele vad trei femei ce pareau calugarite, pentru ca aveau toate straiele identice cu cele ale unor calugarite obisnuite cum vezi prin minastirile noaste singura diferenta fiind ca tinuta celor din fata mea nu era neagra …ci alba. Asadar ma aflam in fata a trei calugarite imbracate in alb de trei varste diferite una varstnica, o alta la varsta maturitatii iar cea de-a treia exagerat de tanara as spune, ca trei mirese triste, trei ursitori, sau ca cele trei Marii plecate in lume sa propovaduiasca, spre uimirea mea o, sau un fel de religie, ce nu mi-era necunoscuta pina atunci, care accepta crestinsmul in totalitate dar ii construia si o continuare spunand ca Isus este din nou intruchipat pe pamint si ,,spre bucuria noasta ‘’ se afla chiar in Romania si multe multe informatii pe care toate aceste femei le spuneau folosind aceleasi formule, folosind citate biblice ce prevesteau aceasta venire cu care ne ameteau in intentia de a ne convinge.
Poate albul vesmintelor, poate atitudinea aparent sincera datea acestor femei un aer de o puritate angelica cum poate doar in iconografie mai vazusem, iar cea mica, cu care fara sa-mi dau seama cred, sau tocmai intentionat monopolizasem discutia, chiar indepartandu-ne usor de grup, era mai mult decat frumoasa era divina si in ciuda polemicii de idei pe care o aveam cu ea mintea mi se detasase de ceea ce vorbeam si nu-mi puteam stapinii admiratia, iar cuvintele incepeau sa aibe dublu sens, iar trupul incerca sa nu piarda nici cea mai mica ocazie de a fura o atingere macar una aparent nevinovata a mainilor sau ceva ce sa ma faca sa o pot simtii pentru a putea completa tabloul datelor despre ceea ce nu stiam cat voi mai putea retine in fata ochilor.
Daca avea dreptate sau nu in ce sustinea nu am aflat inca, dar stiu sigur ca orcine era cel pe care incerca ea sa-l promoveze, oricat ar fi suparat pe Dumnezeu ceea ce faceau ele, elementul ce privea si gandea cu pacat eram eu. Ba chiar ajungeam sa vorbesc cu pacat si sa corup la aceasta discutie printre randuri un inger ce-mi umplea sufletul de bucurie cand reuseam sa-i rapesc un zambet de o inocenta Dumnezeiasca.
Pe masura ce continuam, asupra noastra se impunea clipa aceea de magie in care timpul capata o alta dimensiune si chiar mai rau decat in in filmele siropoase,ne ajuta natura, fatalitatea ce creeaza coincidente, si tot ce poate contribui la atmosfera necesara unei secunde pe care s-o asezi la loc de cinste in suflet in zona fericirii.
In tot acest timp discutia curgea argumentat, fiecare dintre noi sustinindu-si punctul de vedere, sunstinadu-si propria teorie, in care Ea inca mai incerca sa ma conviga de existenta divinitatii intrupata in tara noastra, iar eu sub argumentul crestinismului sa o conving sa mai ramina o secunda in plus alaturi de mine. Uitasem deja de bagaje, de mare, de prieteni. Uitasem si cine sunt si toate convingerile de pana atunci. Putinele informati pe care le mai gaseam ratacite prin mintea deja tulburata de betia frumusetii pe care o aveam in fata le foloseam pentru a continua discutia aceea in care ea vorbea despre propria-i misiune iar eu despre nimic din ceea ce de fapt imi emitea gura, incercand sa o implor din priviri si gesturi sa imi acorde inca o secunda si inca una. Nu eram constient de ceea ce traiesc, dar nici nu ma interesa foarte tare cat este vis si cat realitate, tot ce stiam este ca vreau ca visul acela sa nu se mai termine niciodata. In ciuda eforturilor mele inevitabilul Bine,eu trebuie sa plec ! a aparut lovindu-ma ca o caramida in crestetul capului. Inspiratia sau poate divinitatea, atunci mi-a dat ideea de a-i propune un pariu. Pe fondul polemici de pana la acel moment in care eu negam alt fiu al lui Dumnezeu decat Isus i-am spus :-Daca tu ai dreptate iar teoriile tale sunt adevarate, sa nu ne mai intalnim niciodata cu toate ca ne vom cauta o viata. Sa-ti duci viata asta inainte si nu ai parte de nici un barbat asa cum de fapt iti doresti. Daca insa ne vom mai intalni a doua oara in viata, va fi pentru ca tu nu ai dreptate. Atunci vei renunta la tot si vom ramane impreuna asa cum sunt toti oameni carora le vorbesti comunicandu-le convingerile tale religioase.
Astazi cand ma gandesc la usurinta cu care a acceptat pariul, la stelutele din ochii ei de copila candida, cred ca si ea isi dorea ca si mine sa ne intalnim a doua zi si sa ne traim povestea despre care deja incepusem sa visam. Atunci insa am crezut ca este atat de sigura pe argumentatia ei incat ar fi acceptat orice pariu numai ca sa dovedesca veridicitatea informatiilor sale.
Acum doar imi mai amintesc uneori de ea. Nu am cautat-o si nici nu am sa o caut .Nici nu as sti unde sau cum sa o fac. Poate va citi acest blog si isi va aminti. Sau poate pariul in fata divinitatii va schimba coordonatele lumii pentru a face sa ne intalnim. Sau poate trebuie sa ramana numai o poveste … cum o apreciezi ?

Un comentariu: