marți, 25 septembrie 2012

A murit zâmbetul?


Pentru prima data de cand scriu pe acest blog ma inclin in fata unui condei care m-a impresionat atat de mult incat nu am rezistat fara sa nu il preiau aici :)
Numele deIerod. Hrisostom Filipescu probabil ca inca nu insemna nimic pentru noi. Si cu toate astea eu l-am cunoscut din scrierile sale pe parintele Hrisostom care este mai mult decat un preot calugar. Este un inger cu inocenta si credinta pe care numai un inger o poate avea. Un inger care nu sta ascuns printre nori ci iese in lume, o simte si sufera la fel ca noi pentru teme la fel fierbinti ca si dracusorii din visele tale.  V-ati gandit vreodata ca un preot calugar poate sa fie preocupat de tema:A murit zâmbetul? Sa vedem:
Zilele trecute, aflându-mă prin cetatea Iaşilor şi călătorind cu tramvaiul, într-o staţie s-a urcat un copil fredonând un cântec trist, uşor stâlcit, ce "trebuia" să înmoaie inimi darnice. A mers din loc în loc să primească milă, ce a venit la un moment dat, însă rece şi pornită dintr-o inimă uşor stânjenită. Gestul nu a fost însoţit de un zâmbet, de un licăr de speranţă; nici măcar o privire caldă nu a primit acel sărac, darmite un cuvânt... Poate o dojană... Donatorul doar s-a achitat de o datorie ce-i legase cândva conştiinţa. În rest ambii au rămas
la fel de indiferenţi, distanţi, neîmpărtăşiţi unul de chipul celuilalt. Ruşine, grabă, superficialitate, rezervă, naturaleţe, dramă ori criza omului contemporan?...
Oamenii sunt tot mai grăbiţi şi nu mai au timp să vadă suferinţa aproapelui. Parcă "nu-s în apele lor". Lumea aleargă să prindă tramvaiul, autobuzul ori problemele cotidiene. Unii caută cu privirea în gol ziua de ieri. Alţii îşi târâie inima greoi pe străzi. Chipurile lor palide abia se sprijină în toiagul orelor ce gonesc spre nicăieri. Puţini sunt cei ce mai surâd. Tristeţe, tristeţe şi iar tristeţe. Suferinţă, lacrimi şi iar suferinţă, milă tot mai puţină. Cine le-a luat Lumina? Cine le-a dărâmat cetatea inimii şi a cui e vina?
În clipele de încercări, oamenii au fost mai uniţi, mai buni, mai frumoşi, dovedind că aurul străluceşte şi în noroiul grijilor zilnice. În chinuri fiind, martirii se bucurau în Hristos, răbdau gândindu-se la suferinţele lui Hristos ce a îmbrăţişat durerea lumii întregi. Îşi dădeau sufletul cu un surâs luminos pe chip în aşteptarea Mirelui. Se îmbărbătau unii pe alţii, se întăreau în credinţă şi răbdau până la capăt durerile pentru a primi cununa jertfei lor. În închisori cei prigoniţi îşi împărţeau ultima firimitură ce putea face diferenţa dintre azi şi mâine pentru multe suflete. Peste chipuri slabe erau desenate zâmbete senine aşezate parcă de Însăşi mâna lui Hristos. El e acolo în durere, în bucurie, în indiferenţă. Oriunde, oricând, oricum.
Zâmbetul, acest suport emoţional, pe care îl găsim tot mai rar, are darurile sale şi poate face minuni în orice timpuri; înmuind inimi, potolind întristări, aducând speranţe. Oamenii nu mai zâmbesc; au uitat, nu mai pot, nu mai vor, nu mai ştiu... Sufletele pesimiste ucid zâmbetele, poate de durere că nu le pot oferi. Zâmbete de iarnă, îngheţate de griji şi reci, zâmbete de toamnă, triste şi forţate, zâmbete de primăvară, pline de viaţă şi vii, zâmbete grăbite sau mărunte, toate ne pictează viaţa. Cele amare, false, doar scrijelesc chipuri, iar cele profesionale "vând" marfă, fiind cărţi de vizită. Viaţa îi face pe oameni să treacă prin focul curăţitor al încercărilor, apoi unii învaţă să meargă pe apa vieţii de mână cu Hristos, iar alţii încă mai zgârie pereţii inimii, rămânând închişi în întunericul neputinţelor şi slăbiciunilor aparent inofensive.
"Creştinul adevărat e bine dispus. Credinţa însăşi e o formă de bună dispoziţie. Numai buna dispoziţie salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii", spune frumos Andrei Pleşu. "De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare" (II Cor. 12, 10), ne învaţă Apostolul Pavel. Căci ispitele şi încercările ne lucrează răbdarea, iar răbdarea este una din cununile desăvârşirii.
Voi fi judecat că sunt un călugăr visător coborât poate din idealuri monahale, ori din pilde din acelea vechi, bune de rostit la gura sobei şi nu văd cenuşa zilelor, faptul că greutăţile au spălat toate zâmbetele. E drept că-i greu, dar dacă punem urât la urât ce rezultă, decât un urât mai mare?! Iar dacă la chipuri triste vor fi tot feţe posace, vom ajunge tot mai reci, străini şi distanţi. Zâmbetul ne ajută să înviem, să vedem şi "partea plină a paharului", să fim înveşmântaţi în lumină, fiind un dar făcut nouă şi celor din jur.
Cândva îmi amintesc că a existat o campanie de îmbrăţişări, intitulată "Free Hugs" (îmbrăţişări gratis), tocmai pentru a mai aduce zâmbete pe chipurile oamenilor, pentru a-i apropia, pentru a le reaminti că încă sunt oameni. Tineri mergând pe stradă, ori prin mijloacele de transport, având scris pe tricouri, şepci sau pe pancarte însemnul acţiunii lor, îmbrăţişau alţi trecători: copii, tineri, bătrâni. Şi toţi se bucurau, fie chiar şi pentru o clipă... Omul e creat să se bucure, să fie vesel, luminos. Aceasta este propriu creştinului, să fie cu chipul senin pentru că ştie şi crede ceva ce alţii nu ştiu sau nu cred, şi anume că Hristos a înviat şi prin învierea Lui ne-a dăruit şi nouă Învierea. Jertfa de pe Cruce a şters păcatul strămoşilor noştri şi ne-a adus nouă posibilitatea mântuirii, nădejdea că putem fi iarăşi în Braţele Părinteşti pe care le-am părăsit odată... Dacă în Vechiul Testament omenirea era tristă, în Noul Testament avem Bucuria care nu se va lua de la noi, avem pe Hristos Mântuitorul. Aş îndrăzni să afirm că un creştin veşnic trist nu e un creştin autentic, ci e un creştin cu flacăra credinţei stinsă.
Râzând, fiind mai senini, mai optimişti în faţa greutăţilor zilnice, aducem soarele în viaţa noastră... Un zâmbet curat are frumuseţea lui precum o floare, cântă armonii inimii, o învaţă să păşească mai uşor pe pietre, ori să zboare. Zâmbind, alungăm umbrele din viaţa noastră ce pot menţine stări apăsătoare. Un dicton spunea că zâmbetul durează doar o clipă, însă amintirea lui dăinuie o viaţă întreagă...
Aşadar, astăzi aţi zâmbit?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu