miercuri, 7 aprilie 2010

Maria


Stau asezat pe canapeaua plina de amintiri.Pe canapeaua la care as putea ajunge legat la ochi din orice punct mi s-ar da startul.Pe canapeaua asezata fata in fata cu biblioteca pe tot peretele, usor demodata acum atat prin m’odel cat si prin faptul ca biblioteca este neacceptata de ,,moda de astazi care considera odata cu biblioteca si cultura desueta. Pentru ca, ce nevoie avem de cultura clasica atata timp cat se poatre traii si fara? Si in plus exista o cultura a modei,o cultura a muzicii moderne,o cultura chiar a industriei de automobile sau de ce nu o cultura a cinematografiei…
In stinga pe acelasi perete usa de intrare din hol, iar pe peretele din stanga doua fotolii asezate unul linga altul, fata in fata cu latura ce contine fereasta, in dreptul careia este un copacel in care se strang pasari galagioase.
Stau asezat pe canapeau asta ce are doua lemne undeva pe la mijloc,si pe care daca te asezi in graba risti o durere de cateva minute.Deasupra canapelei atarna martora la toate fericirile si suferintele traite acolo o oglinda enorma cu rama din sticla cu modelel inflorat,si care tot timpul imi da senzatia ca se va prabusi o data peste canapea si o va strivi iar o data cu ea si pe mine. Pe canapeaua asta stau asezat desfacut la camasa iar ea este in bratele mele in genunchi cuprinzindu-ma atat cu miinile cat si cu picioarele intr-o imbratisare de dragoste cred, usor disperata si plinge. A inceput sa plinga pentru c-am jignit-o dar cred ca acum plinge durerea greselii pe care a facut-o fata de mine,a greselilor pe care le-a facut fata de ea, sau poate ca asa imi doresc eu sa fie iar ea plinge doar de suparata. Plinge incet la mine in brate cu capul sprjinit de umarul meu, iar plinsul ii da o moliciune si o fierbinteala aparte la mine in brate, care dincolo de furia ce m-a facut s-o jignesc,sau de durerea din suflet imi da o stare de excitatie ce ma indeamna sa trec la demersuri de impacare,insa orgoliul ma tine tare.
Din cauza lacrimilor ochii ii sunt usor umflati iar machiajul ii este intins pe toata fata.O vad cum plinge cu usoare suspine stand la mine in poala, imbratisati, iar o lacrima mare si fierbinte ii aluneca usor de pe obraz pe pieptul meu si o simt cum aluneca pe mine,umeda si fierbinte.
O data cu ea mintea imi fuge la momente din viata sau aiurea,la tot ce a fost frumos si la tot ce umbreste clipa de fericire.O simt tremuranda in momentul in care o vad prima data si sclipirea din ochi i-o vad si zimbetul .O vad daruindu-se complet catre mine si-i simt respiratia agitata si calduta si simt ce simteam atunci,cand tot ce simteam era ea si cu mine, singuri in lumea ce-o creasem special pentru ea. Si resimt imbratisari sincere si tandre de ore de uitare de sine si amor nebun acolo pe canapeaua de sub oglinda fata in fata cu o biblioteca desueta. Si tot acolo simt ura ce-i port si tristetea de a o fi cunoscut-o tocmai pe ea pe cea ce seamana identic cu mine poate sau poate este tocmai opusul meu. Pe femeia ce simt ca nu poate sa fie femeie sociala dar lipsul acesta il suplineste in momentele intime cand simt ca este femeie cat toate femeile pe care le-am cunoscut pana acum. Aceasta femeie ce m-a facut sa simt ca intr-o femeie am fost inainte de-a fi si ea este femeia in care trebuie sa intru pentru a resimtii sublima liniste a fericiri. Si simt cum fiinta asta complicata sau poate simpla dar pe care eu o complic mi-a patruns in fiecare celula in fiecare simtire a mea si-n fiecare gand.Imi amintesc cu o exactitate ce pe mine ma uimeste sau mai bine zis ma sperie, fiecare detaliu din ceea ce reprezinta ea sau relatia noastra. De la clipa in care am remarcat-o pana acum si pana la toate toate visele pe care le-am avut cu ea in somn sau in clipele sublime de visare in stare de veghe, toate imi sunt sapate adanc intr-un fel de memorie afectiva pe care nu stiu unde s-a localizez, insa ea exista si functioneaza cu maxima precizie.
Uneori insa realitatea si visele, temerile si sperantele se impletesc intr-un fel de sentiment de iubire si ura ce te indeamna la un abandon total in bratele destinului. Iar eu continui s-o judec pentru toate pacatele pe care le-a facut sau nu, cu mine sau cu altcineva pentru pacatele pe care daca nu le avea nu as fi putut s-o iubesc astfel dar care pacate acum imi impiedica vointa rationala si-mi complica existenta in contrasens cu imboldul sufletesc care ma indeamna sa fac gresala poate sau tocmai cea mai importanta mutare a vietii mele.
Iar ea sta in bratele mele in genunchi imbratisandu-ma strans,si plinge. Inca mai plange,si-i simt moliciunea trupului si fierbinteala lui,iar mirosul fin al respiratiei i-l simt pana in adincul sufletului suspin cu suspin, si ma saruta usor incercand parca astfel sa-mi spuna cat de mult ma iubeste. Simt usoara atingere a sanilor ei pe care de sute de ori i-am sarutat patimas fara sa ma satur. Iar trupul meu isi doreste inca sa ii sarut fiecare celula a pielii ei netede fara nici o imperfectiune. Insa deasupra tuturor senzatiilor domina vointa care ma opreste. Mi-ar placea sa gasesc o rezolvare a acestei probleme care la prima vedere este simpla dar la o analiza personala nu are solutie. Si-ajungi si te intrebi ce Dumnezeu e dragostea asta care ajunge in egala masura sa te ridice pe culmile fericirii dar si sa-ti provoace durere in suflet de o usturime nedefinita. Cum este posibil ca niste ganduri sa te poata opri sa fii fericit alaturi de femeia in bratele careia ai simtit dulceata morti ore in sir de sute de ori,caci ce este momentul cand nu mai simti, nu mai gandesti nu mai existi decat intr-o senzatie continua in care nu doar sufletul ci si trupul tau este fericit fara ca tu sa mai simti ca ai trup sau suflet decat un fel de-a muri,de placere as putea spune,de gust de viata, in bratele ei.
As vrea sa inebunesc brusc acum si sa uit. Sa uit de ea si de magia ce o simt cand imi este alaturi. As vrea sa dau timpul inapoi si sa nu o mai cunosc a doua oara. Sau si mai mult sa dau timpul inapoi si sa explic omeniri ca dragostea este cel mai rau lucru ce i se poate intampla in viata. E ciudat, muncesti de-a lungul anilor pentru a construi individul ce iti doresti sa devii iar cand esti aproape gata,cand esti mandru de tine cel care esti,de propria-ti creatie, apare brusc dragostea care darama tot.Toate principiile, toata masculinitatea, luptatorul, caracterul,juramintele, toate se prabusesc la picioarele ei si te trasforma in cea mai moale si siropoasa telenovela latino.Te transforma in tot ce urai mai mult iar ea nici macar nu observa sacrificiul acesta al tau, sacrificiul de sine. Mai grav este ca de multe ori nici tu nu il observi si starea aceea jenanta in care comportamentul, cuvintele, pana si vocea si sperantele se transforma, starea aia pe carea ai luat-o in ras o viata vazand-o la altii,starea aceea te face fericit.
Iar lacrima aceea fierbinte continua sa se prelinga atat de usor pe pieptul meu incat abia se simte miscarea.Mai mult fierbinteala ei imi trezeste simturile si ma apropie sau ma goneste de propria-mi vointa.
O vad sau mai bine zis o simt langa mine intinsa pe unul din sutele de sezlonguri intinse de localnici pe maul marii. Stam expusi la soare pentru a ne bronza. E prima data in viata cand stau intins special pentru a astepta ca soarele sa-mi arda pielea. Insa o fac de dragul ei pentru ca stiu cat de mult isi doreste. Stam intinsi pe sezlog tinandu-ne usor de mana asa doar pentru a avea o confirmare fizica a fericirii pe care o traim in fiecare secunda cand suntem impreuna. In mod normal as fi spus stau intins pe sezlong alaturi de ea si o tin usor de mana,insa dragostea are grija sa te desfiinteze pana la capat in asa fel incat nu mai poti gandi eu si ajungi fara sa intelegi cand sau cum sa gandesti si sa simti noi. Asadar stam intinsi la soarele care arde din ce in ce mai tare. Picioare ne sunt pline de nisip si de scoici care pe masura ce se usuca ajung sa ne provoace usturime din cauza sarii si a intepaturilor. In jur este o galagie cum doar pe litoralul romanesc mai gasesti. E atata galagie incat abia reusesti sa-ti mai auzi gandurile printre acorduri orientale, strigatele comerciantilor care isi promoveaza in gura mare marfa si zbieratele copiilor care altfel ar fi vorbit mai incet dar din cauza galagiei sunt nevoiti sa ridice tonul pentru a se intelege. Din cauza caldurii am inceput sa transpir si simt cum apa si sarea ies din mine si timpanele imi tiuie si scoicile din picioare ma inteapa si ustura, si cu toate acestea eu sunt fericit. Sunt fericit pentru ca sunt alaturi de ea la mare si doar pentru cateva zile, sunt fericit pentru ca simt o atingere tandra pe mana si stiu ca atingerea aceea este a ei. Ma gandesc ca in rai sau in iad este foarte importanta stare sufleteasca pe care ti-o confera Dumnezeu si ca nu ar trebui sa faca mari cheltuieli cu amenajarile. Ma gandesc ca nu m-ar deranja foarte tare sa fierb intr-un cazan cu smoala daca am o mana afara si simt atingerea asta pe care mi-o doresc si de de care sunt sigur ca e a ei.
O vad infofolita cu fular la nasuc, iarna la munte pe Valea Prahovei. Era in cursul saptamanii iar statiunea avea foarte putini turisti. Era o zi insorita si frumoasa in ciuda gerului care nu accepta deloc sa se mai inmoaie. Patinoarul era liber iar in boxele amplasate pe stalpi se auzeau hituri vechi ce te indeamna la visare. Am inchiriat patine si ne-am jucat pe patinoarul gol si curat tot la dispozitia noastra.Si dispozitie aveam suficienta. Ne-am rasfatat, am rasfatat-o, ne-am imaginat ca suntem la patinaj artistic si incercam sa imitam figurile vazute seara la televizor. Am visat cu ochii deschisi si am participat efectiv la visul pe care doar cu ea l-as fi putut trai. Am inmuiat gerul cu ciocolata calda si vin fiert. Ne-am tavalit pe gheata si ne-am sarutat,am plimbat-o in brate si am ridicat-o de cate ori a vrut sa incerce o figura noua. Am simtit-o cu mine si am simtit-o a mea.
Noaptea aceea nu am dormit de loc. Organismul cand este fericit nu are nevoie de de odihna si nici de hrana si nici de apa. Are nevoie de ea si atat. Nu ar strica insa o sticla doua de sampanie pe care sa o sorb de pe trupul ei fierbinte. De dragul tremurului din trupul ei,de dragul chipului pe care i-l priveam cum este perfect relaxat cu ochii inchisi cand o simteam sub mine si o putem saruta patimas. O simteam si ma simtea. Nu aveam nevoie de cuvinte si nci macar de priviri pentru a comunica. Stiam cand trebuie sa fiu tandru si atent, cand trebuie sa o mangai asa cum doar pe ea am mangaiat-o vreodata. Simteam cand isi doreste sa o patrund si sa o posed animalic, simteam fiecare mangaiere si fiecare sarut pe care si-l dorea. Simteam alaturi de ea mirosul pajistilor, adierea vantului, vuietul cascadelor sau pocnetul focurilor de artificii, in patul acela de hotel in care nimeni nu a simtit ce am simtit eu si nimeni nu va mai simti vreodata.
Sau poate ca au simtit.Cei ce au avut-o inaintea mea. Nu camera ci pe ea. Cei care ma privesc si spun nu mai fi atat de mandru ca am fost si noi pe acolo si stim despre ce e vorba. Cei pe care ii urasc sincer fara ca macar sa fie vinovati pentru ca au au avut-o. Pentru ca saliva,sperma sau poate lacrimile lor au intinat ingerul fericirii mele. Inger care in egala masura imi provoaca acum insuportabil de multa suferinta.
Stau pe canapeau de sub oglinda asezat desfacut la camasa iar ea este in bratele mele in genunchi cuprinzindu-ma atat cu miinile cat si cu picioarele intr-o imbratisare de dragoste cred, usor disperata si plinge. A inceput sa plinga pentru c-am jignit-o dar cred ca acum plinge durerea greselii pe care a facut-o fata de mine,a greselilor pe care le-a facut fata de ea,sau poate ca asa imi doresc eu sa fie iar ea plinge doar de suparata. O vad cum plinge cu usoare suspine stand la mine in poala,imbratisati,iar o lacrima mare si fierbinte ii aluneca usor de pe obraz pe pieptul meu si o simt cum aluneca pe mine,umeda si fierbinte. Poate nu-i aceeasi lacrima pe care am simtit-o la inceput insa o simt la fel de intens,la fel de fierbinte si alunecandu-mi la fel de usor pe piele.
Cele mai importante razboiaie le ai cu tine insati si de cele mai multe ori tu iti esti cel mai mare dusman.Dezastrul sau succesul de-o viata sunt in urma unor hotarari pe care tu le-ai luat pentru tine,iar viata ta este urmarea consecintelor hotararilor deja luate.Inse in momente ca acesta e foarte greu sa iei o hotarare. Imi vine sa renunt la tot si o iau de la capat sau din contra sa renunt la mine si sa imi dedic viata ei. Ei cea care ma imbaiaza in miere si lacrimi pentru a-mi vindeca ranile pe care tot ea mi le-a facut sau poate mi le-am facut singur sau Dumnezeu mai stie pentru ca usturimea din suflet nu ma lasa sa gandesc ci doar ma framanta la fel ca si lacrimile ei ca si suspinele usoare si gurita ei dulce si frumos mirositoare si zambetul ei copilaros.
Imi amintesc zambetul ala dulce al ei si fascinatia sincera la vederea curcubeului sau a unui camp de flori.Imi amintesc una din calatoriile pe care le-am facut impreuna. Era un traseu lung care presupunea sa traversam mai multe lanturi muntoase iar fascinatia tocmai de aici venea. Din a fi pe varful muntelui ca mai apoi sa coboram si iar sa urcam si sa trecem prin soare si apoi prin ploi si printre brazi uriasi ca mai apoi sa admiram poiene sau capite de fan. Simteam sincer ca sunt fericit sa fiu cu ea in acea impreunare cu natura, in acel clipe in care toate simturile mele senzoriale sau sufletesti se bucurau de fericire. Ea fotofrafia pe rand ploaia,curcubeul,copaci sau pajisti inflorite. Ma bucuram de bucuria ei in acelasi timp de a mea incat ma gandesc la faptul ca si numai pentru momentulala ar trebui sa-i iert orice pacat.
. O vad totusi cum plinge cu usoare suspine stand la mine in poala,imbratisati,iar o lacrima mare si fierbinte ii aluneca usor de pe obraz pe pieptul meu si o simt cum aluneca pe mine,umeda si fierbinte.
Si poate ca stie de ce plange, pentru ca astazi am sa ma ridic de canapeaua asta pentru todeauna si am sa-i spun Adio…


video

21 de comentarii:

  1. Un text mai vechi si necorectat.Dar pe care eram dator sa il postez.

    RăspundețiȘtergere
  2. Andrei, am citit textul. De trei ori l-am citit si pun pariu ca-l voi mai citi. Nu pentru ca nu inteleg, ci pentru ca simt nevoia. Daca un barbat, unul singur, atat, are curajul sa se arate lumii in felul acesta, atunci asta da sens sentimentelor unei femei, ale femeii. As zice ca tocmai ai spalat pacatele altora, dar e putin spus. Ar trebui sa si le spele singuri, da :)))

    RăspundețiȘtergere
  3. Copleşitor... Excepţional scris!

    Îmi dai voie să spun că te urăsc pentru tot ce am simţit atunci când am citit textul tău?
    Ei, bine, îmi dai - nu-mi dai, eu tot te urăsc. Fiindcă mi-ai amintit. Am avut privilegiul sau blestemul de a trăi ceea ce spui tu acolo. Am fost un fel de oglindire feminină a imaginii tale.
    Şi stii care e paradoxul? Odată terminată povestea, niciodată şi nicicum nu există şansa să reeditezi această experienţă. Nici cu ea - dacă te-ai întoarce, nici cu altcineva. Te-ai ridicat de pe canapea şi ai plecat, atunci e ca şi cum te-ai fi condamnat singur.
    Ştiu al naibii de bine ceea ce spun. Dureros până la urlet.
    Poate ceea ce ai scris e "doar" literatură (şi atunci, prin forma ei şi prin impactul emoţional determinat, e foarte, foarte bună!), sau poate este o experienţă reală, poate percepţiile noastre asupra unei astfel de relaţii se aseamănă, sau nu, nu ştiu, de fapt nici nu contează foarte mult!, însă parcursul meu existenţial îmi permite să afirm că astfel de simţiri-eveniment le ai doar o singură dată în viaţă.
    După care, tot ce-ţi rămâne e să rătăceşti în căutarea visului pierdut. Şi toate sentimentele care se nasc din ceea ce urmează sunt diluţii, sunt copii jalnice, minciuni, parafrazări ridicole şi neconvingătoare ale emoţiei princeps.
    Offf, mai bine nu citeam...

    RăspundețiȘtergere
  4. te asteapta un mic zambet pe blogul meu (un premiu de primavara)

    RăspundețiȘtergere
  5. Sau poate...
    Sau poate tu te joci aici, iar eu mă sfâşii în urlete mute, ascunsă convenabil sub masca acestei conversaţii politicoase.
    Sunt atât de furioasă încât îmi vine să-ţi repet că... că urăsc clipa în care am început să citesc.
    Nu, n-ar fi trebuit să fac asta, să-mi amintesc, să...

    RăspundețiȘtergere
  6. esti om pana in strafundul sufletului tau,si indiferent ce voi citi despre tine sau viziona,auzi din diverse surse nu-mi va schimba aceasta parere.Mi-a placut.Se vede ca esti foarte singur si trist,imi pare rau pt asta.S-ar putea sa maschezi asta in felul tau sarcastic, sa te ascunzi mai bine sa nu fii decodat.De ce ti-ai pierdut increderea Andrei?Esti inca tanar ,poate lacrimile ei erau dovada dragostei, poate nu o intereseaza conturile tale,masinile ...ci doar tu.Cred ca sant mai in varsta decat tine ,nu ma pricep la sfaturi nu sant in stare sa-mi organizez viata mea dar pe a altora dar e pacat sa nu-ti mai acorzi o sansa, sa o iei de la capat.Pur si simplu.Spui tu ca nu e o femeie sociala?
    Asta vrei ?Sant sigura ca nu!Sau... ai rabdare si invat-o.Asa simpla cum e te-a facut fericit.In cazul in care ti-am adus vreo ofensa poti sa-mi opresti comentariul ,ma voi multumi sa te citesc...

    RăspundețiȘtergere
  7. in astfel de momente toate clipele care au lasat un semn adanc in suflet iti trec brutal prin fata ochilor. te "agaseaza" si parca iti spun "ai vazut, ti-am zis ca asa se va intampla!" iti acapareaza mintea, sufletul pana numai stii nimic de tine, pana ce ajungi sa te pierzi printre amintiri. visezi cu ochii inchisi, sau nu, te condamni, iar in final te ridici de pe canapea definitiv.
    e o lectie de sensibilitate si afectiune pentru multi, fie ei de sex feminin sau masculin. multumesc pentru randurile minunate!

    RăspundețiȘtergere
  8. Mda, cred că se justifică nişte explicaţii. Şi scuze.
    Nu-ţi reproşez nimic ţie, Andrei. Dimpotrivă, te rog să mă ierţi dacă m-am exprimat echivoc, lăsând impresia că am ceva împotriva postării tale. În fond, nici nu te cunosc. Similaritatea trăirilor (a personajului tău din eseu, cu cea pe care am experimentat-o eu într-o vreme) a declanşat un mecanism pe care-l considerasem inert. A scos în prim-plan o iubire îngropată, astupată intr-un colţişor de fiinţă în care nu avea voie să mai ajungă nimic. Era sanctuarul meu. Ascunsesem acolo absolutul meu despre iubire şi hotărâsem să nu mai umblu la el, în veci. Cuvintele tale au aprins fitilul şi mi-am pierdut controlul.
    Cam asta! Iartă-mă pentru agresivitatea nejustificată.
    Îţi doresc tot ce-ţi doreşti tu! Promit că n-o să te mai deranjez.

    RăspundețiȘtergere
  9. "O vad totusi cum plinge cu usoare suspine (...)"
    Paradoxal sau nu, adorm plângând în fiece seară. Durerea e limpede, simplă, fără suspine sau zbateri. Pur şi simplu îmi curg lacrimile.

    Vezi, de asta mă-nfuriasem. Postarea ta mă face să mă simt filmată cu camera ascunsă.

    RăspundețiȘtergere
  10. Ei, ca sa t iert cu adevarat va trebui sa postezi comentarii pe blogul meu 10 posturi de-acum incolo. Altfel nu. Iar despre ce a fost... fii fericita, doar cei alesi pot trai cu adevarat~!

    RăspundețiȘtergere
  11. Am să fac "penitenţa" cu bucurie.

    Ai dreptate, sunt fericită ca a fost, dar ce rămâne apoi e atât de puţin, atât de palid!
    Cât se poate trăi din amintiri?
    În fine, nu mă aştept să aibă cineva răspunsul la întrebarea aceasta. Nici n-ar trebui. Iar eu...eu mai am oleacă de timp să-l aflu.
    Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  12. Ai cunoscut dragostea si nu te-ai rusinat de acest sentiment. Tot ce e frumos are si un sfarsit dar si un pret. Fii recunoscator pentru ca s-a intamplat.

    RăspundețiȘtergere
  13. Pazea ca vineeee, un text si de la mine!vezi pe e-mail!

    RăspundețiȘtergere
  14. Da, e ciudat că oamenii se ruşinează de cele mai multe ori să-şi exprime iubirea. Nu înţeleg de ce.

    RăspundețiȘtergere
  15. Poate pentru ca ne raportam la valorile unei societati putrede,eronate ?

    RăspundețiȘtergere
  16. Fără "poate". Pentru că suntem îndobitociţi cu îndârjire, de mici.
    Zilele trecute mă aflam în parc, la o porţie de dat cu rolele şi am surprins observaţiile unei mame pentru fiul său de vreo 5 ani. (Nu e prima oară când aud asta, dar chestia mă enervează tot mai grav)
    "Nu mai plânge!" zicea maştera, "ce bărbat eşti tu dacă te smiorcăi?". Îmi venea s-o pocnesc!
    Ca şi pe alta care-si certa fetiţa că aleargă "băieţeşte". "Şi cum să alerg?", întreba copila în vreme ce maică-sa îi rearanja pampoanele deranjate de "alergătura" cu pricina. "Ca fetele. Mai delicat!".
    Mă gândeam dacă fomeia aceea s-a prins că până pe la pubertate e în firea lucrurilor ca băieţii şi fetele să alerge la fel. Sau că feminitatea nu se ascunde în felul în care fugi după minge pe la 4-5 ani.
    Dar...n-avea sens.
    PS Nu-ţi pot accesa ultima însemnare. Ai idee de ce?

    RăspundețiȘtergere
  17. Mult prea frumos...Ai trezit niste amintiri asa de frumoase acum in mine..pacat ca ma gandesc la ele cu o oarecare amareala in suflet.Eh,mai am timp sa gasesc si eu iubire:)

    RăspundețiȘtergere
  18. e o poveste fraumoasa dar cu un sfarsit " tragic", nu e nimic nou...de parca nu am fi caliti sa se intample asa. si eu am trecut printr-o iubire care m-a lasat la pamant, si tu la fel , si altii care au mai citit si comentat postarea ta, numai ca fiecare invatam prin propriile puteri sa o inchidem intr-un colt al sufletului pentru a nu mai face ravagii exact cand lumea ne e mai draga. Andrei...

    RăspundețiȘtergere
  19. Mi-ar fi placut ca si EA sa poata citi textul asta macar o data. Insa nu o va face si numai pentru ca nu stie de existenta lui,cum nu stie ca acest blog exista. Nu e trist ?

    RăspundețiȘtergere